"ALB" - in memoriam

"ALB

La inceput respiram amandoi, unul din altul, ca si cum fiecare ii era celuilalt aerul. La inceput nu stiam, era totul ca o asteptare, ca prevestirea unei placeri ametitoare, ca si cum ne-am fi infranat pofta de vise si imagini in asteptarea uneia care sa le cuprinda pe toate, deosebita, coplesitoare. Uneori cred ca asteptam doar o lumina alba, ca tot ceea ce cautam era orbirea si asta ar fi fost singura care ne-ar fi putut convinge. Asteptam sa ne vedem pana la orbire. Vorbeam in taceri. Ne priveam si cuvintele parca pluteau, zburau, sareau intre noi, puteam sa le ating. Erau cele mai concrete si mai vii cuvinte din toate pe care le rostisem. Si toti cei care ne priveau nu faceau decat sa ne vada conversatiile, cuvant cu cuvant, silaba cu silaba, sunet cu sunet, cuvinte din imagini asurzitoare, zgomotoase, dureros de vii...ca si cum... ca si cum toti am fi auzit cuvintele vazandu-le.

Apoi totul se prefacea intr-o pulbere de emotii si eram cufundati in euforia starilor noastre. Si fiecare dintre noi incerca sa-l impietreasca pe celalalt. Ramai asa – iti spuneam, lasa-mi o singura farama reala din tine. Lasa-ma sa traiesc cu impresia ca niciodata nu vei avea alta privire decat aceasta, lasa-ma sa cred ca niciodata cuvintele tale nu vor cunoaste o alta rotunjime, lasa-ma sa simt ca orele nu vor incerca niciodata un alt contur decat acesta. Si timpul nostru era vag si subiectiv, era un timp din plastilina, un timp de spuma pe care-l reconstruiam de fiecare data cand ne simteam depasiti de el. Si-apoi, cand intr-un final reveneam intr-o lume reala, cand gatuiam secundele, cand striveam minutele liniare, cand ingrosam orele pe hartie, cu sete, brutal, pana le zgariam, pana sangerau, pana cand hartia se cojea si culoarea atingea plasticul lucios al copertilor, atunci...atunci nu ne doream decat ca totul sa se dizolve intr-un alb orbitor.

Si ne cususeram varfurile aratatoarelor si-n impreunarea mainilor noastre ascunseserem lumina. In podul palmei mele odihnea o mare din cerneala, lenesa, mahmura, sarutata pe ochii intredeschisi de un cer confuz, instabil, intiparit in mana lui. Credeam intr-un viitor care ne proiecta in infinit doar pe noi si dincolo de proiectie nu era decat o pata mare si alba, un necunoscut, ca un sfarsit al identitatii noastre. Cand cuvintele se luptau zgomotoase, cand nu aruncam decat cu cioburi reci si ascutite, cand lumea incepea sa se cutremure si peretii se innegreau, cand cadea tencuiala si se lasa frig, cand mirosea amarui si mergeam beti de suferinta inspre pata mare de alb insetati de umilire si ingenuncheri, cand colturile ne intampinau rotunjite spre a ne ocroti si ne sangerau degetele descusute, atunci...parea ca totul fusese aruncat din ceruri doar ca sa fie luat inapoi. Atunci nu existau salvatori, nici punti de sustinere. Nu existau sperante sau mangaieri si-n toate sobele erau doar mormane de cenusa. Si orice alte dovezi de afectiune deveneau dezgustatoare, monstruoase...infioratoare. Apoi cuvintele ciobite, dezinfectate, pansate cu grija pe locurile sangerande zambeau astenic unele la altele, ca intr-o renuntare, ca si cum in subtierea lor, nu cautau acum decat sa se rotunjeasca la loc, absorbind orice farama de lumina, orice inlantuire armonioasa, orice zid ruinat. Noi nu ne puteam aminti niciodata locul cicatricilor si-n urma lor nu ramaneau decat simboluri. Iar la sfarsit, cand evaluam pagubele intr-o roaba schioapa si veche, cand strangeam de pe front iluziile mutilate, sperantele sangerande si visele carbonizate, gaseam intotdeauna amintiri care ne luminau ziua. Si incepeam iar sa ne cunoastem, ca si cum de fiecare data, in urma fiecarui conflict, am fi murit amandoi ca sa renastem doar atunci cand ne intalniseram iar. Si infranti amandoi, ne priveam surprinsi, intr-un zgomot de cuvinte neutre, cum supravietuiseram si de data asta, ca pentru ultima oara...

Si-afara se innopta intr-o mare de alb..."

IRINA